Toata lumea s-a grabit sa desfiinteze musical-ul Nine in cele mai crancene feluri posibile, catalogandu-l ca o copie slaba a celebrului 8 ½, capodopera lui Fellini, dupa care se inspira. De fapt, regizorul Rob Marshal nu a pretins niciodata, cel putin eu nu am gasit o asemenea afirmatie a sa, ca prin Nine va face un remake al filmului italian, mai ales ca pelicula sa se bazeaza mai mult pe spectacolul de pe Broadway cu acelasi nume. Asa ca, o comparatie intre Nine si 8 ½ este destul de fortata.

Nine nu este un remake

In afara de scenariul schematic (un regizor aflat intr-o criza de inspiratie incearca sa faca un film fara sa aiba o idee clara despre ceea ce vrea sa arate pe ecran), numele catorva personaje si niste teme generice (procesul de creatie, adulterul, sentimentul de vina generat de educatia catolica), pe care Rob Marshal nu le aprofundeaza, Nine este un film de sine statator, un musical si nu un remake.

Daniel Day-Lewis este Guido Contini, un regizor de varsta mijlocie, care trece printr-un anevoios proces de creatie, zbatandu-se sa vina cu o idee pentru noul sau film, intitulat simplu, dar pompos, Italia. Cu cat se chinuie mai mult, cu atat mintea ii zboara mai mult la amintiri din copilarie sau la gandul ca sanatatea, fizica si mentala, e pe cale sa-l paraseasca.

In plus, Guido participa la conferinte de presa (de la care evadeaza mereu ca sa scape de reporteri), se intalneste cu echipa de filmare, ca si cum productia ar avansa chiar si in lipsa unui scenariu, si fuge de producatorii cu care nu indrazneste sa dea ochii pentru simplul motiv ca habar nu are pe ce le arunca banii.

Pe langa film, Guido mai are pe cap si cateva femei; sa le enumeram ca sunt multe: Luisa (Marion Cotillard) – sotia, Carla (Penelope Cruz) – amanta, Claudia (Nicole Kidman) – muza, Lili (Judi Dench) – prietena sfatuitoare, Stephanie (Kate Hudson) – jurnalista dornica de afirmare prin orice mijloace, Mama (Sophia Loren) – moarta, dar foarte activa in viata haotica a lui Guido si Saraghina (Fergie) – prostituata care il fascina in copilarie si pentru care era mereu pedepsit de preotii catolici.

Guido isi iubeste nevasta, dar nu se poate abtine s-o insele cu Carla, de care vrea sa scape ca sa-si vada muza, in timp ce se plange fantomei Mamei decedate, viseaza la prostituata care i-a marcat copilaria si incearca sa evite avansurile lui Stephanie. Complicat, nu? Numai Lili costumiera nu vrea nimic de la el (poate doar un scenariu), in schimb actioneaza ca un fel de constiinta lucida, amendand comportamentul delirant al lui Guido si dandu-i sfaturi.

Dupa cum precizam mai sus, Nine abordeaza cateva teme (tribulatiile procesului creativ si panica generata de criza de inspiratie, adulterul, menirea artei sau sentimentul bantuitor de vina declansat de educatia catolica) care se regasesc si in 8 ½ al lui Fellini, insa Marshal doar le bifeaza in scenariu (ce-i drept, acesta nu-i apartine), fara a le sonda; regizorul nu aloca mai mult de cateva cadre fiecarei teme, preferand sa cedeze spatiul numerelor de variete, poate de aici si dorinta acuta a criticilor de a da cu filmul de pamant si impresia generala ca Nine este doar un circ perpetuu populat de celebritati.

Nici celebritatile nu pot salva uneori un film

La orice musical se remarca, normal, coloana sonora. Nine nu face exceptie, dar in mod dezamagitor reuseste sa calce pe nervi, pe mine, cel putin, a reusit, cu versurile tampitele ale melodiilor si asa usurele. Penelope Cruz face un numar sexy, dar e uitat repede (prestatia ei ramane oricum foarte buna), Judi Dench exagereaza cu al ei Follies Bergeres, Nicole Kidman are voce, dar e cam stearsa, Fergie, in schimb, are voce si le are si cu dansul, insa cantecul ei nu prea are legatura cu cadrele care preced momentul, Marion Cotillard este, poate, singura cu o prestatie sincera si graduala si care construieste cu adevarat un personaj si-l face sa evolueze de la femeia sacrificata pe altarul artistic al sotului la cea independenta care-si urmeaza propriul drum in cariera.

Sophia Loren este folosita, din pacate, doar ca element de decor si nume pe afis, intrucat personajul ei nu are niciunfel de greutate. Uitam de numarul dansa(n)t de Kate Hudson, un mix de italiana cu accent englez si engleza din ale carui versuri nu intelegi absolut nimic.

Oare la ce s-o fi gandit Rob Marshal cand a decis ca Daniel Day-Lewis este actorul de care are nevoie pentru rolul lui Guido? Day-Lewis este un actor versatil, capabil de transformari si compozitii actoricesti spectaculoase, insa musical-ul nu e deloc “his cup of tea”. Rolul nu-l prinde si reuseste doar sa creeze un personaj liniar, blocat intr-un accent bizar, nici pe departe italian.

Nine exceleaza insa la capitolul coregrafie, costume, decoruri si imagine (jocuri de lumini tipice scenelor de pe Broadway), care reusesc sa impacheteze frumos un scenariu superficial si un film usurel, care va fi repede uitat.

Pana la urma, Rob Marshal a dorit, probabil, doar sa aduca un omagiu cinema-ului italian neo-reaslist in general (secventele de flashback in alb-negru au fost destul de inspirate) si lui Fellini in particular.