Au trecut mai bine de 20 de ani de cand regizorul Sam Raimi a creat Evil Dead 2, filmul care l-a propulsat in grupul celor mai apreciati regizori de filme horror. De atunci el a semnat regia unor filme remarcabile ca A Simple Plan, ciudate precum Darkmen, distractive ca primele doua filme din seria Spider-Man sau teribile precum For Love of the Game.

Pana in acest moment, Raimi nu a mai revenit la lumea horror creata de el prin Evil Dead (cu exceptia filmului Army of Darkness, care a fost mai mult o parodie a primelor doua filme), asa ca Drag Me to Hell reprezinta un proiect important atat pentru regizor cat si pentru fanii seriei Evil Dead.

Un lucrur care l-a scos pe Raimi in evidenta cu seria Evil Dead este ca a reusit sa faca ceva bun cu bani putini. Cele doua filme au costat aproape 4 milioane de dolari, un buget mic comparativ cu cele 30 de milioane de care a beneficiat Drag Me to Hell.

Pe langa asta, regizorul este cunoscut si pentru “placerea” de a-si tortura personajele principale inainte de a le scoate invingatoare. Ash (Bruce Campbell) a incasat-o destul de bine in seria mentionata mai sus, la fel si Spider-Man (Tobey Maguire) in seria cu acelasi nume, iar acum a venit ranul unei tinere fete (Alison Lohman) sa fie batuta crunt, torturata si mai tot timpul murdarita in cele mai neplacute feluri.

Alison Lohman o interpreteaza pe Christine Brown, un ofiter de credit care tanjeste dupa postul vacant de asistent manager. Ca sa para sigura pe sine in fata sefului ei (David Paymer), ea refuza o batrana (Lorna Raver) venita pentru a solicita o a treia amanare ipotecara. Cand ii spune acesteia ca nu se mai poate face nimic, batrana cade in genunchi si o implora, ii pupa rochia, isi calca mandria in picioare, totul pentru ca Christine sa o ajute. Dar singurul lucru pe care tanara il face este sa cheme paza.

Aceasta secventa este un test desprins din basme. Atunci cand eroina trebuie sa se uite dincolo de ochii incetosati, pielea tabacita, parul aspru, dintii stricati, mainile obosite si hainele jerpelite pentru a descoperi ca “ciudatenia” din fata ei este totusi o persoana, un suflet care cere ajutor. Oricum, nu are rost sa spunem ca a picat testul.

Infuriata ca a fost umilita, batrana arunca un blestem asupra Christinei, unul care spune ca o sa fie tarata, la propriu, in Iad in trei zile.

Sam Raimi si prima sa dragoste - genul horror

Raimi este apt sa regizeze SF-uri, thrillere, comedii, orice, dar cand vine vorba de filmele horror (chiar daca nu a regizat foarte multe), arata ca stie ce trebuie sa faca. Stie ca un film horror nu are nevoie de prea multe secvente care te tin in suspans sau de fantome ascunse in debara. Stie cum trebuie sa plaseze personajul principal in actiune si cum raul trebuie sa actioneze in jurul acestuia.

Demonul o ataca pe Christine de cele mai multe ori in prezenta altor persoane, lasandu-le impresia ca este nebuna. Ea incearca sa se ascunda, dar cand stai la masa cu altcineva si observi ca in mancarea ta exista un ochi care clipeste si iti urmareste fiecare miscare ce faci? Iti termini mancarea din farfurie?   

Sam Raimi nu este interesat sa-si scoata filmul horror in evidenta prin torturi grotesti asa cum intalnim in filmele Saw sau Hostel. Violenta din filmele sale este mai mult sugerata decat reala – Christine este tinuta in aer de catre un demon invizibil, dupa care acesta ii face cunostinta cu toti peretii casei si toata vesela din bucatarie. Aceasta mai are si cateva runde cu batrana (inainte si dupa moartea ei), care, printre altele, ii indeasa mana pe gat pana la cot, varsa o cantitate buna de lichid de imbalsamare pe ea si nu uita niciodata sa plece cu o suvita din parul Christinei.

Alison Lohman pare initial ingrozita de tot ce se intampla, dar in cele din urma intra in postura eroinei dure in timp ce incearca sa-si infrunte soarta. Justin Long nu este un simplu logodnic al unei femei blestemate dintr-un film horror. El are suficient timp pe ecran, interpreteaza rolul logodnicului intelegator, sceptic (cand vine vorba de exorcizare si demoni), dar iubitor si saritor. El ii plateste cei 10 mii de dolari Christieni pentru exorcizare, chiar daca nu crede, dar vrea sa o vada linistita.

Imi pare rau ca nu mai sunt regizori ca Sam Raimi care fac astfel de resuscitari. Genul horror a fost in cadere libera de ani buni, iar in ultima vreme nu credeam ca acest gen mai are vreo sansa, vreun element care sa surprinda publicul. Raimi a demonstrat insa ca nimic nu este pierdut si ca daca vrei cu adevarat se poate. Drag Me to Hell are tot ce vrei pentru genul sau: putina mitologie care reuseste sa fie credibila chiar si in lumea moderna; o victima care este innebunita de catre un fenomen pe care nimeni altcineva nu il poate vedea sau auzi; si foarte multe momente de manipulare si infricosare care te vor face sa tremuri pe scaun, poate chiar si sa tipi.

Trailer Drag Me to Hell